Poveste din vara lui ’16

img_20161001_013417


Încerc de câteva zile să scriu articolul ăsta și nu reușesc. Încep să scriu, șterg, rescriu, șterg, reformulez, șterg.

Tind să mă compar cu un glob de sticlă plin cu apă și sclipici, precum cele pe care le găsești expuse frumos pe tejgheaua unei căbănuțe din lemn ca acelea de la târgurile de iarnă din oraș chiar înainte de sărbători. Comparația e „ușor paradoxală” (dacă pot spune asta) având în vedere că ceea ce vreau eu să vă povestesc este pe de-a-ntregul legat de vara lui ’16 (sau haosul din haos). Dar să zicem că este ying-yangul poveștii mele.

Revenind la globurile de sticlă, spun că mă asemăn cu unul dintre ele pentru că vara mea a început exact cu momentul în care un trecător necunoscut dar extrem de familiar s-a oprit pentru o perioadă suficient de lungă lângă măsuța pe care eu eram așezată liniștită, și m-a zguduit dintr-o dată, neașteptat, atât de tare încât tot sclipiciul meu s-a împrăștiat în toate direcțiile, m-a așezat la loc și a plecat.

Motorul unui haos total din care o perioadă nu am înțeles nimic, m-am panicat, am plâns și am fost pierdută în propriul sclipici. M-am sufocat în frustrări și  întrebări fără răspuns. Veneau de peste tot. Întrebări ale căror răspunsuri în prezent nu mai reprezintă un scop util pentru liniștea mea interioară.

Toate legile fizicii funcționează neîncetat și indiferent de situație sau metaforă, au funcționat și pentru mine. Sclipiciul a început să se așeze peste figurine și figuri noi, peste locuri și peste amintiri frumoase. Așa am cunoscut prieteni noi și i-am redescoperit pe cei vechi, am contribuit împreună la amintiri și am realizat cât de puternică sunt în tot haosul ăsta frumos. Haosul meu.

Sclipiciul meu încă plutește, cu aceeași frumusețe și poate ceva mai mândru, un pic mai temperat e drept, dar admirat în fiecare clipă de alți trecători. Unii mai curioși alții mai puțin.

Deși am așteptat clipă de clipă chipul familiar al trecătorului să se întoarcă, mi-am dat seama că într-o zi va apărea acel trecător care admiră și apreciază spectacolul haosului meu colorat mai mult decât nisipul anost al clepsidrelor ce măsoară un minut. Atât cât fierbi un ou. Haha!

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s